Deci noi putem intui sensul adevărat al creaţiei numai dacă depăşim teoriile cosmologice şi ne apropiem cu smerenie de textul Facerii, căci acesta este inspirat de Dumnezeu, lăsând la o parte toate prejudecăţile contemporane născute de ştiinţa de astăzi. Sufletul “trebuie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu. Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cât de adânc este sensul acestor puţine cuvinte ale cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel care a vorbit despre facerea lumii”. Oricât de revoluţionare ar fi descoperirile ştiinţei, pentru a contempla taina originilor este nevoie de evlavie şi osteneală, rămânând în duhul patristic. Cheia hermeneutică a înţelegerii cărţii Facerea este interpretarea patristică în care se va încadra omul duhovnicesc, după ce se va elibera de propriile judecăţi în problemele legate de taina creaţiei.

Aspectul eshatologic al creaţiei se descoperă în Sfânta Scriptură, încă din primele versete ale cărţii Facerea: Fac.I, 1-2:”La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era neîntocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Expresia “la început” nu are o semnificaţie temporală, ci relevă mai mult aspectul de taină al acţiunii din lăuntrul Sfintei Treimi, care gândeşte toată creaţia în general. Prin aceasta nu se exprimă creaţia, ci este vorba doar de o stare mai presus de timpul natural.”După cum începutul căii nu este calea, iar începutul casei nu e casa, tot aşa şi începutul timpului nu este încă timp”. Creaţia propriu-zisă este arătată în cuvintele “cerul şi pământul”. Prin “cer”, aici se înţelege lumea nevăzută, a îngerilor a căror menire este de a preamări pe Dumnezeu şi a sluji voinţei Lui, iar în raport cu lumea, ei sunt “duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru toţi cei ce vor fi moştenitorii pământului”(Evr.I,14). Prin “pământ” se înţelege materia din care apoi Dumnezeu a creat, rând pe rând, toate ce se găsesc pe pământul nostru. Această materie era lipsită de formă, căci “pământul era neîntocmit şi gol”, ceea ce exprimă o unitate nediferenţiată a creaţiei.”Această expresie arată dorinţa lui Dumnezeu de a rândui un cosmos în care a sădit un potenţial de devenire ce poate fi actualizat într-o conformitate cu voia dumnezeiască, dar numai prin împărtăşirea de Cuvântul creator al lui Dumnezeu. Această posibilitate de înălţare către asemănarea dumnezeiască evidenţiază încă dintru început un sens eshatologic al creaţiei, care nu poate fi actualizat autonom, ci teonom”.

După cum observăm, la facerea lumii a participat întreaga Sfântă Treime, adică nu doar Tatăl creează lumea, ci şi Fiul şi Duhul Sfânt: In.I,3:”Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Prezenţa Duhului pe deasupra apelor “copleşite de întuneric” ne arată puterea creatoare a Lui şi disponibilitatea creaţiei de a fi transfigurată de energia necreată a harului:”Se cuvenea ca Duhul Sfânt să Se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtându-Se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”
Legătura dintre Creaţie şi Eshatologie ni se descoperă mai mult prin paralela dintre Facere şi Apocalipsă, unde se arată că dintru început, cerul şi pământul au fost sortite procesului de transfigurare, care se va înfăptui prin lucrarea Fiului întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, în lumina Duhului Sfânt, Cel care va face să devină cer nou şi pământ nou la sfârşitul veacurilor.

În ziua a doua a creaţiei (Fac.I,6-8) Dumnezeu a făcut tăria (văzduhul, cerul văzut), despărţind apele terestre de cele din atmosferă. Apoi ziua a treia ne arată cum Dumnezeu a despărţit uscatul de ape, făcând să apară mările, uscatul şi vegetaţia. Lucrarea lui Dumnezeu din această zi, explozia vegetaţiei pe pământ fără ajutorul soarelui, contravine legilor ştiinţifice cunoscute de noi astăzi. Aceasta din cauză că ştiinţa nu poate singură să explice zilele anterioare căderii, pentru faptul că aceasta nu se referă la o lume cunoscută prin legile naturale analizabile printr-o metodologie ştiinţifică. Însă Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a adus la existenţă vegetaţia eliminând contribuţia luminii soarelui, tocmai pentru a evidenţia puterea lui Dumnezeu şi dependenţa creaţiei de Creator, căci nu din lumina soarelui vom moşteni pământul, ci prin credinţa în “Lumina lumii”, Hristos, înţelegând caracterul antropocentric al creaţiei şi ridicându-ne la sensul nostru ultim care este obţinerea plenitudinii în comuniunea cu Dumnezeu cel personal.

Ziua a patra constituie un subiect de contradicţie între ştiinţă şi textul Facerii (Fac.I,14-15), o piatră de poticneală pentru cosmologiile ştiinţifice care afirmă întâietatea cronologică a soarelui faţă de pământ şi vegetaţie. Însă Sfinţii Părinţi arată importanţa pământului în raport cu soarele prin faptul că mântuirea, îndumnezeirea omului şi transfigurarea întregii lumi se realizează aici pe pământ, unde omul,”Preotul întregului cosmos”, se nevoieşte şi “lucrează cu frică şi cutremur la mântuire”. ”Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui... Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceea nimeni nu s-a îngrijit de soare, totuşi strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare”.

Ziua a V-a a Facerii (Fac.I,20-23) a fost comentată îndelung de-a lungul istoriei de cosmologiile care au născut ideea evoluţionismului, fie el transformist (ce susţinea că speciile derivă unele din altele, inclusiv omul care provine din maimuţă), adică Dumnezeu creează vieţuitoarele şi dăruieşte o capacitate potenţială pământului şi apei de a naşte vieţuitoare, fie el naturalist, care insistă pe o dezvoltare progresivă şi autonomă a speciilor una din alta, în funcţie de condiţiile naturale.

Sfinţii Părinţi ne dezvăluie o învăţatură foarte clară despre “felurile” facerii. Sf.Vasile cel Mare învaţă că “felurile” îşi păstrează firea până la sfârşitul veacurilor:”Existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii”. Prin aceasta el afirmă dinamica creaţiei manifestată în continuitatea speciilor, aceasta datorându-se puterii dumnezeieşti, nicidecum vreunei legi inerente creaţiei.
Literatura patristică este străbătută de această idee a statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii “felurilor”, ea servind drept model al învierii trupurilor omeneşti:”În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi…Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori”.

Ziua a VI-a (Fac.I,24-31) ne descrie cum Dumnezeu a creat animalele terestre iar la urmă pe om, ca o încununare a întregii creaţii şi pentru că “era firesc ca Dumnezeu să creeze mai întâi firea materială, apoi cea simţuală, iar la urmă cea mixtă, adică omul” . Lumea ca natură a avut drept scop condiţia pentru creşterea spirituală a omului, pentru dezvoltarea umanităţii, ea dovedindu-se o realitate unitară raţională.”Regnul inferior, plantele şi animalele se folosesc şi ele de raţionalitatea proceselor fizico-biologice, dar în mod inconştient şi numai pentru creşterea lor biologică. Rolul este de a servi omului. Singur omul, se foloseşte conştient de această raţionalitate a naturii cunoscându-şi responsabilitatea şi urcând la o viaţă de comuniune spirituală şi la conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai înalte ale naturii. Dezvoltarea acestei responsabilităţi echivalează cu descoperirea crescândă a sensurilor lumii şi ale existenţei umane”.
Posibilitatea creaţiei de a fi transfigurată, adică transformarea pământului şi cerului este evidenţiată şi în legătura intrinsecă dintre pământ şi rai, căci existenţa raiului pe pământ justifică atât relaţia internă între pământul creat şi împărăţia lui Dumnezeu, cât şi corespondenţa celor două realităţi. În starea finală, pământul va redobândi strălucirea paradisiacă.

Omul a fost creat ca o încununare a lumii cu scopul de a transfigura întreg cosmosul prin urcuşul duhovnicesc către Dumnezeu. În faza de desăvârşire a acestui urcuş există o relaţie dinamică între Dumnezeu şi creaţie, care este exprimată printr-o maximă comuniune. Sf.Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens o teologie a mişcării, considerând mişcarea fiinţelor raţionale către Dumnezeu nu ca pe o întoarcere la o unitate originară, ci ca pe o dezvoltare în direcţia unei finalităţi unificatoare, fixate de Dumnezeu în creaţia Sa. Această mişcare este concepută ca o creştere ce presupune o întemeiere voită a lumii create cu o identitate a sa proprie, separată prin natură, dar în acelaşi timp orientată către Dumnezeu, Creatorul ei. “El combate prin aceasta doctrina platonic-origenistă ce susţinea o unitate primordială a spiritelor (henadă), care prin mişcare s-au îndepărtat din starea de perfecţiune şi s-au întrupat ca o pedeapsă a lui Dumnezeu”. În această concepţie mişcarea era anulată, deoarece sufletele nu făceau decât să se întoarcă în henadă după ce-şi ispăşeau pedeapsa. Datorită faptului că această concepţie origenistă nu includea creaţia lumii din nimic, mişcarea nu putea fi valorificată în direcţionarea lumii către Dumnezeu.”Mişcarea este structurală firii create şi ea exprimă dorul întregii creaţii după Creatorul ei, iar în momentul când sensul creaţiei se împlineşte eshatologic, se poate vorbi de o odihnă a creaţiei în Dumnezeu”.

Pentru Sf.Maxim, mişcarea dă posibilitatea ajungerii la starea de nemişcare (στασις=odihnă) prin dobândirea ultimului scop, care este transcendent şi posibil prin mişcarea ce există în cosmos şi prin relaţionarea cosmosului atât la nivel orizontal cât şi pe plan vertical, cu Dumnezeu.”Nici una din cele făcute nu şi-a oprit puterea naturală ce se mişcă spre ţinta ei finală…..Căci numai în Dumnezeu Îi este propriu să fie sfârşitul, desăvârşitul şi nepătimitorul, fiind Cel nemişcat, deplin şi liber de pătimire. Propriu celor făcute este să se mişte spre sfârşitul fără de început, să-şi odihnească lucrarea în sfârşitul desăvârşit nemăsurat”. Viziunea Sf. Maxim asupra omului, un “microcosmos”, o lume ce rezumă în sine pe cea mare, ne dezvăluie calitatea acestuia de mediator între cosmos şi Dumnezeu, omul fiind chemat să unească toate cele ce sunt deosebite şi separate-chiar pe Dumnezeu şi creaţia Sa.”Această sarcină de unificare este respinsă de om ca păcătos, care se lasă aservit lumii, în loc să o stăpânească. Numai prin Întruparea lui Dumnezeu, în Hristos, această mediere activă poate avea loc. Prin urmare, ea devine o sarcină pe deplin teandrică. Întruparea, care a fost prefigurată ca desăvârşirea şi împlinirea sarcinii de mediere, devine singura cauză posibilă a acestei medieri”.

Potrivit învăţăturii credinţei noastre, dragostea lui Dumnezeu pentru lume şi om reiese din faptul că acestea au un început-căci Dumnezeu a creat lumea din iubire, “ex nihilo” şi ca un dar pentru om,nu din vreo necesitate, şi din faptul că sfârşitul lor nu este total-deoarece moartea nu răpeşte omului calitatea de fiinţă vie, care împlineşte sensul lumii prin mişcarea şi atracţia lui spre Absolut. Omul nu se poate împlini separat de sensul cosmosului pentru că amândoi converg spre aceeaşi ţintă desăvârşită care este Iisus Hristos, Logosul divin şi sensul unic suprem al mântuirii noastre. Cel ce crede în El sesizează acest sens în măsura apropierii de Dumnezeu, în lumina revelării mai depline a lui Dumnezeu.”Lumea se luminează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, Care e sensul ei suprem. Lumea e deosebită de Dumnezeu, dar nu e despărţită de El, nici în existenţa ei, nici în sensul ei. Sensul lumii e implicat în sensul lui Dumnezeu”.