Sensul crestin al creatiei

Iubirea deplină între Dumnezeu şi om: acesta este adevărul fundamental care stă la baza raportului dintre Fiinţa supraexistentă, Dumnezeu, şi creatura Sa, omul. Căci Dumnezeu, existenţa personală supremă, Se defineşte prin iubire, posedă iubirea absolută (I In.IV,8) şi o manifestă în primul rând în viaţa de comuniune deplină din sânul Sfintei Treimi, apoi în relaţia Sa permanentă cu creaturile Sale, şi în special cu omul, coroana creaţiunii. Astfel, din manifestarea iubirii intratrinitare, Dumnezeu cel veşnic a adus toate la existenţă, chemând pe om la “asemănarea” cu Sine în virtute, nu în fiinţă (Fac.I,26-27), şi iarăşi iubirea izvorâtă din Fiinţa Sa supremă face ca omul, înzestrat încă de la creaţie cu raţiune şi voinţă liberă, să îşi împlinească scopul său sub lucrarea Proniei divine, conducând toată creatura şi pe sine însuşi la Creatorul său.

Potrivit învăţăturii Bisericii noastre, Dumnezeu a adus toate la existenţă în timp, deci lumea are un început. Astfel, creştinismul ne descoperă caracterul creat al lumii şi, precum ştim că orice lucru ce are un început trebuie să aibă şi un sfârşit, se poate vorbi şi de un sfârşit al lumii cunoscute în starea ei de acum. Spre deosebire de lume, numai Dumnezeu cel veşnic, Cel ce posedă atributul eternităţii, nu Se încadrează în aceste sisteme create pentru că “eternitatea lui Dumnezeu se cuprinde în fântâna inepuizabilă a existenţei de Sine a Lui. Propriu-zis, Dumnezeu, Cel ce este mai presus de orice determinare, sau Cel supraexistent, e mai presus şi de eternitate. Ca etern, Îl experiem noi, în comparaţie cu noi, întrucât a binevoit să intre în relaţie cu noi”.

Din existenţa începutului şi sfârşitului lumii putem sesiza sensul eshatologic al creaţiei, care din perspectivă creştină se caracterizează prin procesul de transfigurare a materiei. Acest sens al creaţiei este foarte important pentru fiecare credinţă deoarece aceea care l-a pierdut riscă să fie ideologizată printre multe alte ideologii. Datorită faptului că actul creaţiei este un subiect extrem de important, căci “fără conştientizarea firii noastre primordiale nu putem şti la ce anume ne străduim să ne întoarcem, nu ştim pentru ce anume suntem făcuţi” , actul creaţiei implică în mod fundamental necesitatea unui sens profund. Creaţia presupune o legătură intrinsecă între Creator şi lume, iar sensul veritabil al creaţiei nu se poate împlini într-o manieră autonomă. Drumul în descoperirea sensului creaţiei trebuie să plece tot de la Dumnezeu ca centru pentru a putea pătrunde tainele omului şi ale universului.

Istoria este cea care ne învaţă că, de-a lungul timpului, au existat diferite concepţii cosmologice care, plecând în argumentarea ideilor despre originea şi finalitatea sau veşnicia universului de la înţelegerea greşită şi îndepărtată de învăţătura creştinismului, a dualismului sensibil-inteligibil, cosmos-om şi legătura lor cu divinitatea, au denaturat adevăratul sens al creaţiei, ducând astfel la numeroase contradicţii pe această temă. Viziunea omului asupra universului şi asupra demnităţii sale, corelată cu modul în care s-a raportat la creaţie, au influenţat relaţia sa cu Dumnezeu. Cunoscând faptul că omul reprezintă inelul de legătură între Dumnezeu şi lume, el trebuia să participe la transfigurarea lumii întregi, nu numai la cea proprie. Dar acesta a ales un mod de a exista autonom faţă de Dumnezeu dorind “a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”(Fac.III,5). Iar prin această autonomie omul se izolează de Dumnezeu şi de creaţie, înfruntând toată viaţa greutăţile pământeşti :”…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!....În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat…” (Fac.III,17,19).

Căderea în păcat a protopărinţilor noştri a însemnat pe plan negativ depărtarea de Dumnezeu, alterarea “chipului” lui Dumnezeu în om şi ruperea legăturii cu natura. Însă o altă rezultantă a căderii este şi naşterea dorului după spaţiul paradisiac şi osteneala noastră de a regăsi şi a trăi sensul veşniciei. Pe toate acestea, omul le poate lucra numai într-un cadru dat, căci nu se pot găsi răspunsuri la problemele fundamentale ale existenţei în afara lumii în care trăim.
Fiecare perioadă a existenţei a dat omului o viziune asupra creaţiei: de exemplu, pentru omul societăţilor tradiţionale lumea era învăluită în taină şi plină de simboluri. Spaţiul nu era doar unul profan ci era sacralizat, ceea ce îi conferea omului un anumit mod existenţial. “Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”(Ieş.III, 5). Omul arhaic percepea lumea în care trăia ca pe o lume inedită, pătrunsă de sensuri inefabile, prin care nu-şi găseşte doar sensul său, ci reorientează şi întreg cosmosul, sacralizându-l. Prin aceste eforturi, omul se străduieşte să repare greşeala primordială a umanităţii. Din păcate omul contemporan nu reuşeşte să găsească acelaşi sens, ci vede în lumea înconjurătoare numai un mijloc de care să dispună după bunul lui plac.”De fapt, omul zilelor noastre, în autosuficienţa lui ucigătoare, crede că i se cuvine totul. El trăieşte cu sentimentul că poate dispune în mod arbitrar de mediul înconjurător, de semeni şi chiar de Dumnezeu. În loc să personalizeze relaţiile din cadrul triunghiului interrelaţional Dumnezeu-om-cosmos, el le depersonalizează. Trăim astăzi sub domnia cantităţii”.

Omul arhaic trăia cu convingerea că el nu poate exista într-o lume disociată de transcendent. Spaţiul în care trăia era un cadru de comunicare cu alte lumi, fiind convins că “nu totul este aici, ci prin acest aici ne mişcăm acolo. Între aici şi acolo nu există ruptură” . În general, omul societăţii tradiţionale avea o reprezentare a universului în trei nivele: spaţiul celest (cerul), spaţiul teluric (Pământul) şi spaţiul subteran (Infernul) care erau într-o legătură prin existenţa unei axis mundi, iar lumea în care trăia omul se afla în centrul acestei axe, centrul Universului. Astfel, spaţiul consacrat devine un centru al lumii. Spre deosebire de omul arhaic, cel contemporan a “câştigat” un mod individualist prin care s-a îndepărtat de plenitudinea sensurilor existente în natură şi a pierdut dimensiunea simbolului, crezând că existenţa şi valoarea unei persoane umane constă în “a avea”, nu în “a fi”. Poziţionarea omului în centrul Universului nu mai ajută la refacerea dialogului cu divinitatea, ci reprezintă un mai bun mijloc de posesie a lumii.

Antichitatea ne dezvăluie şi ea acest efort al omenirii de a percepe Universul. Omul antic înţelegea prin cosmos armonie, frumuseţe; lumea era o expresie a frumosului. Cosmogonia este o creare, o generare a ordinii şi a armoniei iar anticul era copleşit de cosmos, căci şi el era integrat în ordinea cosmică. Această preocupare intensă a omului antic de cosmos a făcut să apară diferite concepţii cosmologice în persoana filozofilor Xenofanes, Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru, Parmenide, Pitagora, Platon, Aristotel, fiecare dintre ei realizând un efort de descifrare a esenţei lumii. Toate aceste cosmologii antice au păstrat viziunea simbolică asupra lumii, plecând în înţelegerea ei de la realitatea primă şi ultimă totodată a lumii care se suprapunea în mod obligatoriu cu sacrul. Însă ele nu au dezlegat nici pe departe misterul celor şase zile ale Facerii deoarece nici o teorie ştiinţifică nu poate explica zilele anterioare căderii, ci poate da doar explicaţii despre lumea căzută.”Cele şase zile sunt dincolo de observarea şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”.

Pentru a înţelege mai precis inconsistenţa acestor teorii ştiinţifice şi filosofice despre cele şase zile ale creaţiei, care azi se pare că au înflorit sub forma documentarelor extrem de minuţios regizate pe mai toate posturile de televiziune, trebuie să luăm în seamă învăţătura Sfântului Vasile cel Mare care susţine că toate aceste teorii nu au nevoie de o combatere deoarece ele se demolează reciproc:” Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc deşertăciunea lor, e îndestulătoare combaterea unora de către alţii. Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu”.