Credinţa în viaţa viitoare este o dogmă a religiei creştine ortodoxe cuprinsă în articolul XII al Simbolului de credinţă prin care se înţelege continuarea vieţii pământeşti actuale într-o lume nouă şi în cu totul alte condiţii, continuarea dezvoltării morale a omului în veşnicie, fie în bine-adică în adevăr, fie în rău-adică în minciună. Ideea de viaţa viitoare este strâns legată de ideea de veşnicie, de nemurire a sufletului. Acestea sunt inerente sufletului omenesc şi împreună constituie însuşirea esenţială a omenirii din toate locurile şi timpurile, începând de la primii oameni şi trecând prin toate gradele de dezvoltare intelectuală a fiinţei umane.

Realitatea cea mai evidentă la care ajungem prin observarea propriei noastre vieţi şi de care este legată viaţa viitoare este fenomenul inevitabil al morţii. Dintre toate evenimentele pe care le trăieşte omul, fenomenul morţii este singurul de care poate fi sigur că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, este realitatea pe care nu o poate evita.

Învăţătura creştină despre moarte se deosebeşte de toate concepţiile referitoare la ea de-a lungul istoriei prin faptul că dă acesteia un aspect pozitiv, superior: ea este urmarea păcatului strămoşesc, iar prin Răscumpărare devine trecerea la viaţa nouă împreună cu Creatorul, căci pentru cei buni moartea înseamnă începutul vieţii depline cu Hristos. Moartea este evenimentul cel mai tulburător şi mai profund al vieţii la care omul nu a găsit răspuns concludent fiindcă el nu se poate ridica deasupra morţii, ci „numai Hristos este Cel care S-a ridicat deasupra vieţii şi a morţii şi numai El poate da un răspuns definitiv acestei probleme şi sensului ei”.

Viziunea oamenilor asupra morţii este diferită, cauzată fie de spaima de moarte, de necunoscut, fie de starea de nepregătire în care vine aceasta. De aceea Teologia Ortodoxă afirmă că prin Hristos moartea şi-a schimbat nu numai rostul în ea însăşi, ci şi în experienţa celor ce o trăiesc descoperindu-se ca poartă spre viaţă dar mai scoate la iveală două aspecte pozitive ale acesteia: „primul se caracterizează prin faptul că moartea nu mai e privită ca pedeapsă, ci ca predare completă a omului lui Dumnezeu….Puterea trăirii vieţii ca predare o avem din Hristos şi în Hristos, Care a trăit şi a murit într-o predare exemplară Tatălui Său pentru unirea deplină a Sa ca om cu El:”Părinte, în mâinile Tale, încredinţez Duhul Meu”(Lc.XXIII,46)”.

Cel de-al doilea aspect pozitiv al morţii ne pune în lumină ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl, ascultare ce implică o unire cu Dumnezeu pentru care e necesară renunţarea totală la existenţa autonomă, „toate acestea având la baza iubirea, ultimul resort al vieţii cu Hristos. Din iubirea faţă de Tatăl dar şi de om, Hristos a primit moartea ca om pentru ca noi să putem muri cu El la fel din iubire faţă de Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea nu există pentru cei care cred în Iisus Hristos, căci triumful ei este distrus iar viaţa viitoare îşi găseşte expresia vizibilă în mormântul fiecărui creştin. Crucea de pe mormânt este un semn vizibil al credinţei noastre că cel ce se odihneşte sub acea cruce nu este mort, deoarece prin aceasta ne-a fost dăruită viaţa veşnică. De aceea învăţătura ortodoxă afirmă cu tărie credinţa în nemurirea sufletului, căci nu se poate lua viaţa celui ce este nemuritor. De referinţă pentru aceasta este pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc.XVI) unde ni se arată clar că sufletele există şi după despărţirea lor de trup, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor”(Lc.XX,38).

Această învăţătură trebuie întemeiată pe credinţa că Dumnezeu vrea ca sufletul să fie nemuritor, vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod neîntrerupt legată de El, deci nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care ar avea-o sufletul în sine. Sufletul a fost creat pentru viaţă veşnică, iar pentru aceasta Hristos S-a sălăşluit în noi, S-a făcut om pentru vecie, „casă şi haină a noastră”(II Cor.V,1-2). Viaţa sufletelor după despărţirea de trup este afirmată cu tărie în Biserica Ortodoxă deoarece o încetare a existenţei sufletelor între moarte şi judecata universală, aşa cum susţineau Luther, Vigilantiu (Dormitantiu) ar însemna o întrerupere a relaţiei între Dumnezeu şi aceste persoane, o denaturare a importanţei omului pentru Dumnezeu.

Pe temeiul învăţăturii despre nemurirea sufletului, Mărturisirea Ortodoxă învaţă că sufletul omenesc după despărţirea de trup este supus judecăţii lui Dumnezeu care i se face în particular. Fiecare om merge la judecată în haina virtuţii sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte. Astfel tâlharul de pe cruce s-a căit înaintea morţii şi a ajuns în rai. Cei care nu se căiesc şi îşi otrăvesc sufletul cu păcate, plecând în lumea de dincolo, ajung în iad. Sfânta Scriptură ne arată că Hristos reprezintă la această judecată atât Autorul, Criteriul cât şi Cununa cu care răsplăteşte pe cei desăvârşiţi. Căci Hristos, spunând că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”(In.V,22), ne descoperă faptul că numai prezenţa Sa şi felul cum au dezvoltat sau nu comuniunea cu El constituie fondul judecăţii. „Normele judecăţii sunt luate de Hristos nu din afara Lui, ci din El Însuşi, din umanitatea desăvârşită realizată de El”.

Judecata particulară sau anticipată are un caracter provizoriu adică răsplata, osânda sau soarta sufletului în urma acestei judecăţi nu este nici completă şi nici definitivă. Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă prima perioadă a vieţii dincolo de mormânt începe după judecata particulară, când sufletele îşi vor primi răsplata provizorie pentru toată activitatea pământească. Astfel unele vor ajunge în rai, locul de odihnă, iar altele în iad sau întunericul cel mai din afară.

Cea care pune cel mai bine în valoare starea sufletelor credincioşilor după judecata particulară este învăţătura Bisericii Ortodoxe, deoarece fiind “stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. II,15) susţine existenţa celor două stări confirmate în Revelaţia divină, rai şi iad, precum şi legătura credincioşilor cu cei decedaţi prin “singurul lucru ce rămâne în veci după ce toate ale lumii actuale vor trece, dragostea”(I Cor. XIII,8). Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi viitoare, îndrumând pe cei vii să urmeze exemplul, să dezvolte lucrările celor dinainte şi să-i pomenească cu drag. Această atitudine este întărită de faptul că Biserica luptătoare menţine o legătură nu numai cu Biserica triumfătoare cu sfinţii care „mijlocesc la Dumnezeu să ne rugăm unii pentru alţii”(Iac. V,16), ci şi cu păcătoşii din iad pentru care căutăm să le venim în ajutor spre a le uşura chinurile şi chiar de a-i scăpa prin rugăciuni, milostenii şi Jerfa Euharistică (Mărturisirea Ortodoxă, I, 64 şi 107).

Datorită faptului că Dumnezeu a acordat o deosebită valoare persoanei umane, singura capabilă de comuniunea cu El, dar şi pentru a spori dragostea atât între noi cât şi cu cei răposaţi, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă ca “înainte de toate să faceţi rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”(I Tim. II,1), căci numai aşa cei păcătoşi mai au posibilitatea mântuirii “în ziua cea de pe urmă când vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii“(Ioan V,28-29).

Imediat după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos îngerii s-au arătat Apostolilor, martorii Învierii şi Înălţării ce erau plini de mirare şi le-au spus:”Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni precum L-aţi văzut mergând la cer”(Fapte I,11).
Întreaga tradiţie Biblico-patristică mărturiseşte adevărul pe care Apostolii l-au făcut cunoscut, în care au crezut şi de care toţi creştinii nu s-au îndoit: a doua venire a Domnului. Parusia se bazează pe Evanghelie fiind în conformitate cu spusele Mântuitorului şi precizările Sf. Apostol Pavel (I Cor.). Pe creştinul ortodox l-a interesat întotdeauna calea care duce la mântuire, iar “Parusia este astfel un deziderat al celui ce trăieşte în Hristos, este urmarea firească a activităţii Sale pământeşti şi împlinirea misiunii Sale cosmice: întrupându-Se, pătimind şi înviind a slujit şi a vindecat firea omenească. La Parusie, Hristos va judeca lumea, iar întreaga natură se va transforma în conformitate cu legile Providenţei“.

Însuşi Mântuitorul pune bazele acestei învăţături atunci când vorbeşte în repetate rânduri despre ea, arătând şi modul cum se va întâmpla “pe norii cerului cu putere şi cu mărire multă“(Matei XXIV, 30) dar nu şi timpul când se va înfăptui aceasta: “Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie nici îngerii din ceruri, nici Fiul ci numai Tatăl“(Matei XXIV,36).

În Simbolul Credinţei mărturisim că Iisus Hristos iarăşi va veni pe pământ să judece viii şi morţii dar epoca în care va avea loc a doua venire nu ne este cunoscută ci pe temeiul Revelaţiei divine putem cunoaşte semnele premergătoare acesteia şi evenimentele ce vor avea loc în ziua şi în ceasul hotărâte de Dumnezeu înainte de toţi vecii: - a doua venire (Luca XVII,24); - învierea morţilor (Ioan V,25); - judecata finală (Ioan XII,48); - sfârşitul lumii (Matei XIII,39).

Parusia se deosebeşte de prima venire atât prin caracterul cât şi prin scopul ei. “Atunci când vorbim de Prima Venire ne referim la naşterea lui Hristos ca om, Domnul venind pe pământ umilit şi fiind judecat de oameni, iar când vorbim despre a Doua Venire înţelegem pogorârea Lui pe pământ întru slavă pentru a-i judeca pe oameni“. Pentru a arăta cât de evidentă este diferenţa dintre cele două evenimente, Sf. Grigore Palama ne învaţă că “la Prima Venire slava lui Dumnezeu a fost ascunsă de trupul pe care l-a luat pentru a ne mântui…Chiar şi acum slava Lui cea dumnezeiască este ascunsă la Tatăl, în trupul Său cel deopotrivă dumnezeiesc. Dar atunci, la a Doua Venire, întreaga Lui slavă se va arăta strălucind minunat şi străfulgerând în toate colţurile lumii“.

De vreme ce este vestită de cuvântul apocaliptic al Domnului, de afirmaţiile Sfinţilor Apostoli şi de trăirile sfinţilor care se bucură deja de Împărăţia lui Dumnezeu, Parusia este un fapt de netăgăduit, căci “venirea Sa aduce deja judecata imediată a tuturor celor care se îndoiesc; dar vederea Lui presupune schimbarea firii omului. Evenimentele ultime, cataclismele sunt încă în istorie. Or, nu lumea istorică va vedea Parusia ci “noi toţi vom fi schimbaţi“(I Cor. XV,51) “.

Toate evenimentele sunt eshatologice, mai presus de raţiunea şi simţurile omului, de aceea şi Mântuitorul S-a descoperit pe Sine şi ne descoperă toate lucrurile ce se vor întâmpla pe măsura puterii noastre de înţelegere, folosind imagini şi reprezentări căci numai aşa oamenii, obişnuiţi cu lucrurile şi faptele pământeşti, pot înţelege evenimentele eshatologice. Mitropolitul Hierotheos ne învaţă însă că în efortul nostru de a recunoaşte evenimentele “nu trebuie să ne limităm la reprezentările pământeşti şi să pierdem din vedere esenţa acestor învăţături: căci de vreme ce Hristos le-a folosit trebuie să le păstrăm înţelesurile adânci fără a le nesocoti, pentru a-i îndrepta pe oameni la pocăinţă“.

Problema cea mare pe care Parusia a ridicat-o în minţile oamenilor şi în viaţa lor a fost aceea a timpului când se va împlini. Acea zi mare şi importantă pentru destinul nostru rămâne neştiută nici de oameni, nici de îngeri pentru că Mântuitorul ne învaţă că ceasul judecăţii este cunoscut numai de Tatăl, dar aceasta nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu cunoaşte când va veni Ziua aceea. Sf. Simeon Noul Teolog interpretând textul de la Marcu XIII,32 învaţă că: “nimeni nu ştie decât Sfânta Treime, Dumnezeirea Cea Una şi Nedespărţită. Dumnezeu cel Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (care au aceeaşi fiinţă), ştie ceasul când lumea se va sfârşi şi Hristos Se va pogorî pe pământ. Hristos afirmă că nu ştie ceasul acela referindu-Se la omul din El şi nu la firea Sa dumnezeiască“.

Această ascundere a clipei sfârşitului lumii este cu adevărat un semn al înaltei pedagogii divine care nu vrea să terorizeze lumea cu sfârşitul ei apocaliptic. “După cum omul nu ajunge să fie terorizat de sfârşitul vieţii sale fiindcă nu îşi cunoaşte vremea sfârşitului, tot astfel nici lumea nu va fi terorizată de sfârşitul ei inevitabil, de vreme ce nimeni nu ştie când se va produce el“. Sfânta Scriptură ne învaţă astfel că nu este necesară cunoaşterea venirii pentru că “nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa“(Fapte I,17) şi cu toate că Mântuitorul ne spune că sfârşitul va veni pe neaşteptate “ca un fulger care străbate cerul de la un capăt la celălalt într-o clipire“(Luca XVII,24), sau “ca un fur noaptea“(I Tes. V,1-2) care pătrunde în casă pe ascuns, tot Hristos este cel care, încheindu-Şi Învăţătura de pe muntele Măslinilor ne îndeamnă: “Privegheaţi deci că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru“.(Matei XXIV,42). Adică învăţătura ortodoxă susţine că atitudinea pe care trebuie să o manifeste creştinul faţă de acea oră neaşteptată nu este de a calcula data prin intermediul ştiinţei, aşa cum zadarnice li s-au dovedit încercările unora dintre cei care au crezut că Hristos vine când vor ei, ci Hristos ne învaţă să nu adoarmă cugetul nostru, să nu fim fără de grijă, ci să fim cu luare-aminte la semnele timpului totdeauna pregătiţi a merge înaintea Domnului, deci totdeauna gata pentru a duce o viaţă virtuoasă. “Tocmai pentru a avea un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeu nu dezvăluie data sfârşitului lumii, ci îi lasă pe oameni să lucreze în voie până în ultima clipă a existenţei lor“.

Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii, din nespusa lui iubire de oameni nu ne-a lăsat fără ajutor în aşteptarea Sa, ci ne-a descoperit semnele Parusiei. Căci aşa cum i-a încredinţat pe apostoli prin cuvântul Său viu şi lucrător că El este Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să o ridice din jugul robiei păcatului, apoi că va învia “ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii“(Evr. II,14) şi că “va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului“(Matei XXVIII,20), tot aşa Hristos a ţinut să ne încredinţeze că El, Fiul lui Dumnezeu, va veni a doua oară ca să judece lumea folosindu-Se atât de pilde şi imagini ale evenimentului final cât şi de enumerarea semnelor ce vor premerge Parusia.

Încă de la început trebuie reţinută învăţătura Bisericii despre aceste semne care asigură că ele au existat şi înainte de Mântuitorul şi după El şi vor exista până la sfârşit. “În vremea lui Hristos fariseii şi saducheii nu cercetau semnele vremurilor pentru a afla dacă Hristos venise, dacă Fiul lui Dumnezeu era cumva pe pământ“ , cu toate că în Vechiul Testament exista profeţia lui Daniel despre cele 70 de săptămâni de ani, 490 de ani după care Mesia trebuia să vină pentru prima oară. Pentru aceasta Mântuitorul îi ceartă spunând că “faţa cerului ştiţi să o judecaţi dar semnele vremurilor nu puteţi“(Matei XVI,3). Încă Mântuitorul le-a mai dat semn nu numai despre venirea Sa, ci şi despre Învierea Sa: “Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui decât numai semnul lui Iona“(Matei XVI,4), prin toate acestea învăţăm că principalul lucru pentru noi nu este să ne facem calcule, ci să ne pregătim sufletele pentru a le înţelege, să nu disperăm sau să pierdem credinţa cea adevărată“.

Noi toţi, sub îndrumarea Bisericii, studiem semnele vremurilor pentru a reuşi să-L recunoaştem pe Hristos. Biserica propovăduieşte învăţătura eshatologică, dar în acelaşi timp afirmă că nu este lucru uşor să interpretezi evenimentele fiecărei generaţii. “Dacă vrem să avem o interpretare autentică a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie să-l stăpânim este o cunoaştere ortodoxă temeinică. Adică trebuie să avem o cunoaştere a Sfintei Scripturi, a istoriei bisericeşti, a ereziilor şi erorilor care au atacat adevărata înţelegere a dogmelor şi mai ales a semnelor vremurilor din urmă de către Biserică“. Prin această înţelegere de bază ne găsim pregătiţi în faţa semnelor vremurilor, netulburaţi, cunoscând că doar cei luminaţi prin descoperire dumnezeiască pot să îşi dea seama că se apropie acele zile însă nici ei nu ştiu exact. Părintele Stăniloae ne învaţă că “aceste semne pot să indice cu oarecare probabilitate apropierea sfârşitului dar şi ele sunt supuse unei ambiguităţi, adică şi atunci când va fi, unii se vor îndoi de apropierea sfârşitului…Semnele sfârşitului date de Sfânta Scriptură par foarte caracteristice dar nu pot fi identificate cu siguranţă deplină din cauza echivocului sfârşitului.

Semnele Parusiei sunt descrise în mod evident la Matei XXIV şi XXV, unde Mântuitorul îi învaţă pe Apostoli că sfârşitul lumii va veni atunci când:
- Evanghelia se va propovădui în toată lumea (Mt.XXIV,14), dar deşi vestită pretutindeni, nu rezultă că ea va fi şi primită sau crezută de toate popoarele. Apoi de la predicarea Evangheliei la toate neamurile şi până la Parusie va mai trece un timp oarecare. “Vedem astăzi că Evanghelia este tradusă în sute de limbi, la aproape toate neamurile pământului, iar Creştinismul ortodox este propovăduit în aproape fiecare ţară a lumii. În Africa există misiuni impresionante: în Uganda, Kenya, Tanzania, Congo, de acolo răspândindu-se mai departe”.
Sfinţii Apostoli vedeau împlinidu-se încă din timpul lor acest semn al apropierii sfârşitului lumii deoarece Evanghelia a fost anunţată în acea epocă în toată lumea acelui timp, Imperiul roman fiind foarte întins pentru acea vreme (Lc.II,1). Mărturisirea Apostolilor ne este arătată la Romani X,18:” În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”, căci ei au înfăptuit porunca Mântuitorului (Mc.XVI,15) prin care se arată că nu va rămâne nici un popor, oricât de mic, nici o ţară pe pământ, unde să nu se fi propovăduit Evanghelia, adică vestirea fericită a mântuirii celor ce o vor primi şi vor crede în ea cu toată inima lor.

- Convertirea întregului popor evreu la creştinism:”Şi astfel întreg Israelul se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”(Rom.XI,26). Necredinţa iudeilor în Iisus Hristos a fost cea care a obligat pe Apostoli să predice Evanghelia neamurilor. Dar în vremurile din urmă iudeii, “geloşi pe neamuri”, vor îmbrăţişa Evanghelia. Atunci legământul cel de demult se va fi împlinit, iar folosul convertirii lor va fi nemăsurat. Părintele Stăniloae ne spune că această convertire a iudeilor totuşi “nu ştim în ce sens are să se înţeleagă”.

- Venirea lui Enoh şi Ilie (Fapte XI,3-7). În Vechiul Testament au fost doi sfinţi care nu au murit: Enoh a fost luat la cer şi nu a mai fost găsit, iar Ilie s-a ridicat la cer într-un car de foc. Aceştia se vor întoarce ca doi mărturisitori care vor predica împotriva lui Antihrist. Ilie va vorbi iudeilor căci “îi va împăca pe părinţi şi copii şi le va aşeza pe toate la locul lor” (Mt.VII,11), iar Enoh va vorbi celorlalţi oameni, descoperindu-l şi luptându-se cu Antihrist, însă până la urmă vor fi înfrânţi.

- Fărădelegea se va înmulţi şi dragostea dintre oameni se va răci (Mt.XXIV,10,12) astfel încât mulţi vor lepăda credinţa fiind amăgiţi de proorocii mincinoşi. Drept urmare a acestor rele în lume se vor răspândi tot felul de vicii ca: îngâmfarea, neascultarea de părinţi, ipocrizie, ură, desfrâu şi iubirea tuturor lucrurilor diavoleşti (II Tim.III,1-5). Toate acestea sunt ceva prea general care au fost şi vor fi totdeauna, pentru a se putea cunoaşte când s-au produs. “Deci, propriu-zis ele nu sunt semne indicatoare că sfârşitul este aproape. Prin ele, Dumnezeu vrea să ne descopere numai atât că toate acestea trebuie să se întâmple înaintea sfârşitului lumii”.

- Apariţia lui Antihrist va fi iarăşi un semn al Parusiei, căci acest adversar al lui Hristos care încearcă să răstoarne creştinismul şi vrea să fie ultimul mare conducător al lumii va veni pe pământ să combată pe Hristos folosindu-se de diferite mijloace. “Însăşi firea lui Antihrist (anti-împotriva, imitaţie a cuiva, în locul cuiva) ne arată că el va fi cineva care Îl va imita pe Hristos, încercând să amăgească pe oameni” Mântuitorul însă ne îndeamnă să fim precauţi ca să nu ne înşele nimeni: ”Vedeţi să nu vă înşele careva….”(Mc.XIII,5).

Acest semn este legat de “urâciunea pustiirii” prin care înţelegem desigur reconstruirea Templului din Ierusalim de către evrei şi un fel de profanare a lui de către Antihrist, pentru care se va reconstrui, moment în care toate sectele care afirmă că Hristos va veni să împărăţească pe pământ timp de o mie de ani vor defila de bucurie, crezând că acesta este semnul venirii lui Hristos.

Biserica Ortodoxă învaţă dimpotrivă că acesta este “semnul venirii lui Antihrist, căci Hristos nu va mai veni la Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni la sfârşitul vremurilor doar pentru a deschide veşnica împărăţie a cerurilor. Singurul care va veni la Templu va fi Antihrist”.
Pe temeiul Revelaţiei creştinii ortodocşi învaţă că Parusia se va întămpla astfel: pe cer va apărea semnul Sfintei Cruci (Mt.XXIV,30).”După aceasta, Domnul Se va coborî pe norii cerului cu putere şi mărire multă, înconjurat de îngeri (Mt.XVI,27). El va reveni cu acelaşi scop cu care S-a înălţat la cer (Fapte I,11). Odată revenit pe pământ va şedea pe tronul măririi Sale şi în faţa Lui vor fi adunaţi pentru judecată toţi cei înviaţi şi cei ce vor trăi atunci pe pământ (I Tes.IV,12-16)”.

Sfântul Apostol Petru ne prezintă Parusia ca o zi :”Ziua Domnului”(II Ptr.III,10) pe care şi Sf.Ioan o numeşte “Ziua Judecăţii”(I In.IV,17) deoarece exprimă o nouă realitate în comparaţie cu această viaţă care nu este decât întuneric sau este descrisă ca “ziua de pe urmă” când vom vedea arătarea slavei Lui, arătarea Domnului Iisus din cer “cu îngerii puterii Sale”(I Tes.I,7). Sfântul Simeon Noul Teolog spune că “ziua celei de-a doua Veniri este numită ziua Domnului nu pentru că este ultima zi pe acest pământ sau pentru că Îl aşteptăm pe Hristos, ci pentru că Însuşi Dumnezeul şi Stăpânul tuturor va străluci prin slava Dumnezeirii Sale…Atunci, toate cele văzute se vor da la o parte şi vor face loc pentru Făcătorul cerului şi al pământului şi Cel pe care ochii pământeşti nu Îl pot vedea acum, atunci va fi deopotrivă zi şi Dumnezeu”.

Dacă Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea generală a morţilor va avea loc la sfârşitul lumii, iar sfârşitul lumii la sfârşitul zilei, la miezul nopţii deoarece Hristos a înviat la miezul nopţii (Mt.XXV,6), Biserica, printr-o cântare mişcătoare “Iată mirele vine în miezul nopţii”, anunţă că a doua venire a lui Hristos se va săvârşi la miezul nopţii deoarece după cum noaptea este totdeauna urmată de dimineaţă, la fel şi după acea noapte teribilă va sosi dimineaţa zilei fericirii sau a unei munci veşnice. Desigur aceasta trebuie înţeleasă în mod figurat, adică ziua Parusiei va veni pe neaşteptate. Nu trebuie să fim precum aceia care râdeau zicând că “Domnul întârzie”(II Ptr.III,3), dându-ne îmbuibărilor şi nelegiuirilor firii celei păcătoase din om, ci trebuie să ne pregătim întocmai ca fecioarele înţelepte, veghind să nu se stingă credinţa şi dorinţa arzătoare a noastră după Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem spune că Parusia “întârzie”, ci suntem convinşi că Dumnezeu a hotărât să dea omenirii timp de pocăinţă şi îndreptare “fără a ne împotmoli inima în griji şi întrebări care trec dincolo de dreptul, de credinţa şi de puterea noastră de a cerceta “taina lui Dumnezeu”.

Pr. Dr. Marcel Stavara