Este rugăciunea cea mai des rostită de credincioşi, este rugăciunea pe care o învăţăm din copilărie, alături de ”înger îngeraşul meu…„ şi alte câteva rugăciuni ale copilăriei. În acelaşi timp intră în alcătuirea tuturor rînduielilor şi alcătuirilor liturgice, chiar repetându-se de mai multe ori în timpul aceleiaşi rânduieli. Face parte din slujba Sfintei Liturghii, fiind aşezată la sfârşitul acesteia.


Dacă numai la primele cuvinte din acestă rugăciune am cugeta mai profund, am reuşi să ne îmbunătăţim viaţa. Noi începem rugăciunea cu cuvintele "Tatăl nostru", prin care ne adresăm lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne-a învăţat să-l numim pe Dumnezeu Tată, ceea ce însemnează că noi avem calitatea de fii iar raportul nostru cu Dumnezeu este unul intim, însemnând o relaţie intimă între un tată şi un fiu, cu precizarea că el este un tată desăvârşit, un tată iubitor. Folosind forma pluralului în această formulare eu recunosc faptul că Dumnezeu este Tatăl nostrum, al tuturor oamenilor şi nu numai al meu, ceea ce presupune că îi recunosc pe semenii mei ca fraţi. Dacă eu rostesc rugăciunea aceasta cu buzele, dar nu recunosc în fapt că toţi oamenii îmi sunt fraţi, atunci mă osândesc singur.

Din acest motiv şi din altele asemănătoare care se desprind din restul rugăciunii, în cadrul slujbelor religioase Tatăl nostru este introdus cu o formulă rostită de preot care are caracter de cerere dar şi de atenţionare pentru cei care vor rosti rugăciunea. Formula este aceasta:”şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeul cel ceresc Tată…

După formula de adresare rugăciunea conţine şapte cereri după cum urmează:
1. "Sfinţească-se numele Tău", prin care cerem să ne ajute să avem o viaţă sfinţită prin care să sfinţim numele lui Dumnezeu.
2. "Vie împărăţia Ta" prin care Îl rugăm să ne ajute să trăim ca fii ai Impărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu să se extindă pe pământ, prin comportamentul nostru.
3.Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Aşa cum în cer este îndeplinită voia lui Dumnezeu, de către îngeri, să fie îndeplinită şi pe pământ de către noi. Pentru aceasta ar trebui ca noi să cunoaştem voia lui Dumnezeu. În practică noi cerem lui Dumnezeu ca El să afle voia noastră şi s-o îndeplinească. Pomelnicele pe care noi le trimitem la Sf. Altar conţin liste întregi cu dorinţele noastre pe care Dumnezeu să le împlinească. Cu alte cuvinte spunem:„ Facă-se voia mea!”; de multe ori voia noastră fiind în contradicţie cu voia lui Dumnezeu sau frizând ridicolul.
Trebuie să avem convingerea că este mult mai folositor pentru mine ca eu să fac voia lui Dumnezeu decât El să facă voia mea.
4.Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” Iată că Mântuitorul are în vedere şi hrana noastră trupească, nu doar pe cea spirituală. Precizarea ”cea spre fiinţă” sau ”cea de toate zilele” se referă la strictul hranei zilnice, hrana necesară pentru a trăi, pentru a fi în fiinţă. În acelaşi timp, cererea se referă şi la pâinea sub forma împărtăşaniei, pâinea ca trup al Domnului, prin care putem dobândi viaţa de aici şi viaţa veşnică; să fim vii în veşnicie.
5. Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Este o cerere prin care îl rugăm pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, promiţând că şi noi iertăm greşelile celor ce ne greşesc. Iertarea păcatelor noastre depinde în mare măsură de noi, de felul în care noi iertăm sau am putea spune că noi ne iertăm propriile păcate puse în aproapele nostru.
6. Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Noi ştim că viaţa noastră duhovnicească este presărată cu multe ispite. Ispitele vin din lucrarea diavolului iar noi trebuie să le respingem. În măsura în care reuşim să le respingem avem folos şi răsplată de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu îngăduie ispitele în viaţa noastră pentru a dobândi folos din respingerea lor. Ispitele sunt examene duhovniceşti la care uneori reuşim, alteori le pierdem. Contează foarte mult dacă am reuşit să învingem o ispită şi în acelaşi timp contează foarte mult cât ne-am luptat cu ea. Chiar dacă am fost învinşi de o ispită, se apreciază faptul că ne-am luptat măcar până la un timp. Ispitele în sine nu sunt păcate. Dacă noi am acceptat ispita, ne-am învoit cu ea, atunci devine păcat. De aceea avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, să învingem ispitele sau să nu îngăduie prea multe ispite în viaţa noastră sau ispite mari. Ne smerim, recunoscând că suntem slabi în faţa ispitelor şi îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase încercaţi de ispite grele.
7.Şi ne izbăveşte de cel viclean”. Cel viclean, adică diavolul este o realitate. Diavolul se străduieşte permanent să ne ducă pe drumul pierzării, pe drumul iadului, care este moartea veşnică. De multe ori diavolul ne sugerează ideea că nu ar exista. Este una din cursele viclene în care ne atrage pentru ca să nu-l luăm în calcul şi să rămânem descoperiţi în faţa ispitelor lui. Sigur nici nu trebuie să-i acordăm mai multă putere decât are pentru că acest lucru îl încurajează. Nu trebuie să trăim într-o panică continuă, nu trebuie să ne preocupe excesiv şi să ne trăim viaţa sub teroare, raportându-ne permanent la el. Noi ne raportăm permanent la Dumnezeu şi nu la diavol. Aşa cum simpla prezenţă a luminii alungă întunericul, simpla prezenţă a lui Dumnezeu în viaţa noastră alungă lucrarea diavolului. De aceea chemăm pe Dumnezeu ca să ne izbăvească de cel viclean.