Mântuitorul Iisus Hristos

Realitatea condiţiei căzute a omenirii şi neputinţa oricărui om de a restaura creaţia în adevărata sa teonomie fac absolut necesară slujirea de Arhiereu a lui Iisus Hristos. Însuşi Mântuitorul învaţă despre Sine că “şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”(Mc.10,45), venirea Sa ne obligă să-I ascultăm cuvintele care ne descoperă scopul: “ca să mântuiesc lumea”(Ioan 12,47). Astfel singura jertfă posibilă o aduce numai Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care încheie cu omenirea un “Legământ nou”(Mat.26,8;Lc.22,20).

Întruparea este actul mântuitor prin care începe preoţia lui Iisus Hristos deoarece numai făcându-Se şi om poate mijloci la Dumnezeu pentru acestaîndeplinindu-Şi lucrarea de restaurare care include jertfa. “El S-a întrupat ca să se jertfească şi să învie. Precum rămâne întrupat permanent, aşa rămâne şi Cel ce S-a jertfit şi a înviat. El este astfel Arhiereu în veac ca Cel ce a adus o jertfă pururea eficientă, ca Cel ce S-a jertfit în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi înviat pentru veci”. Despre slujirea preoţească a Fiului lui Dumnezeu Sfânta Scriptură vorbeşte în tot cuprinsul ei, de la Facere până la Apocalipsă, unde aceasta este întâi anunţată şi preînchipuită de preoţia lui Melchisedec şi a lui Aaron, împlinită în viaţa de ascultare şi jertfă care culminează în moartea Sa pe Cruce, şi apoi continuată până la cea de-a doua venire în Biserica lui Hristos întemeiată prin “scump sângele Său”. Reprezentative rămân însă Rugăciunea arhierească (Ioan 17) şi Epistola către Evrei a Sf.Ap.Pavel.

Astfel fiind instituită şi rânduită de Dumnezeu, însă nedesăvârşită şi nedeplină, preoţia în Vechiul Testament se face cunoscută întâi prin enigmatica figură a lui Melchisedec (Fac.14,18), “rege al Salemului şi ”, care a întâmpinat şi a binecuvântat pe Avraam, după biruinţa acestuia asupra lui Chedarlaomer şi a aliaţilor lui”. Prin aducerea de daruri lui Melchisedec, Avraam recunoaşte preoţia acestuia, care era “deosebită de cea a capilor de familie din sânul poporului evreu, iar jertfa pe care a adus-o Melchisedec a constat din pâine şi vin…Dar deşi preoţia lui Melchisedec a fost tipul preoţiei Mântuitorului Hristos, ea n-a influenţat cu nimic preoţia înstituită prin Legea mozaică”. Epistola către Evrei (7,21), făcând referire la Ps. 109, 4: “Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi. Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”, raportează aceste cuvinte la Arhiereul veşnic Hristos Care are o preoţie universală. “Jurământul înseamnă, aici, că hotărârea luată de Dumnezeu este irevocabilă…Hotărârea are în vedere caracterul preoţiei lui Mesia. Preoţia lui Mesia are caracterul preoţiei lui Melchisedec. Acesta apare “ex abrupto” în Vechiul Testament.El n-are indicaţiigenealogice în Biblie “fără nume de tată, fără nume de mamă”. El e tipul preoţiei veşnice…care nu e limitată la un singur popor, ea este o preoţie universal pentru că Melchisedec este străin de preoţia vechiului Testament şi pentru că prin el se introduce în preoţie şi popoarele străine”.

Propriu-zis preoţia Vechiului Testament a fost organizată de către Moise şi Aaron la porunca lui Dumnezeu şi aceasta închipuie preoţia lui Iisus Hristos.Legământul cel vechi şi preoţia levitică sunt inferioare lui Hristos, iar “trăsăturile arhiereului Legii vechi nu se potrivesc lui Hristos decât prin analogie, aşa cum tipul prefigurează în mare antitipul. În Evrei 9,1-10,18 găsim o minunată paralelă între vechiul arhiereu şi Cel nou, între Aaron şi Hristos”. “Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evrei 8,7) – nedesăvârşirea Legii vechi atât prin oamenii care slujeau cât şi prin jertfele sângeroase care nu puteau fi îndestul ispăşitoare, trebuiau să primească înnoirea şi plinătatea prin intermediul arhieriei lui Hristos. Căci “darurile şi jertfele ce se aduceau nu aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului”(Evrei 9,9), tocmai pentru aceasta Sf. Ap. Pavel arată caracterul provizoriu al preoţiei levitice (Evr.7,11) care a fost schimbată o dată cu Legea (7,12) “care n-a desăvârşit pe nimeni”(7,19).

Iisus Hristos ca Arhiereu suprem este superior atât lui Moise (Evr.3,5-6), cât şi îngerilor “care se închină Lui”(1,6), această superioritate calitativă provine din caracterul divin, veşnic şi definitiv al acesteia, sensul ei fiind restabilirea şi solidificarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu, dar şi din faptul că preoţia lui Hristos nu este ereditară, ci de drept personal. Noutatea preoţiei o aduce jurământul lui Dumnezeu (7,20) şi faptul că ea nu trece din generaţie în generaţie la fel ca în cazul preoţiei levitice. Hristos Se face Arhiereul mântuirii noastre şi “chezaşul unui mai bun testament”(7,22) pentru că peste El nu domneşte moartea, ci El rămâne în veac, iar în starea aceasta de “pururea viu” mijloceşte pentru cei ce se apropie de Dumnezeu (7,25).

Superioritatea şi sublimitatea preoţiei lui Iisus Hristos reiese din caracterul unic al Jertfei Sale izbăvitoare care se face din ascultare totală şi spre desăvârşire şi care instaurează o nouă ordine prin intrarea Lui în Sfânta Sfintelor cea cerească. “Superioritatea jertfei şi a preotului se arată în mutaţia de la jertfele aduse prin lucruri şi animale, la însăşi jertfa trupului Său, şi de la preoţi supuşi slăbiciunilor omeneşti, la persoana desăvârşită a Arhiereului Hristos. Jertfa fiind persoana Sa în întregimea ei, desăvârşirea ei nu constă numai în cele dinafară ale Templului, adică în trupul Său, ci în cele dinăuntru, în râvna Sa după plenitudine”. Iar dacă Iisus este “sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi”(7,26), numai în această calitate poate aduce jertfa supremă împăciuitoare care “curăţeşte cugetul de faptele cele moarte”(9,14), căci “prin moartea suferită spre răscumpărarea greşalelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice”(9,15). Iisus Hristos Se prezintă El Însuşi ca Arhiereu în rugăciunea din Grădina Ghetsimani (Ioan 17) mijlocind intrarea oamenilor la Tatăl prin însăşi ofranda jertfei Sale care este propria Sa persoană. “Pentru ei, Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”(17,19).

“Când Mântuitorul vorbeşte despre sfinţirea Sa, pentru ca să fie sfinţiţi şi urmaşii Săi, El vorbeşte de toate lucrările mântuitoare prin care, în calitatea Sa de Mijlocitor şi Mântuitor, nu a realizat numai împăcarea omului cu Dumnezeu, ci şi o desăvârşire a propriei umanităţi în sfinţenie, urmând ca şi noi împărtăşindu-ne de această sfinţire să ne facem părtaşi “firii dumnezeieşti”(2 Ptr.1,4). Prin sfinţirea firi Sale omeneşti, Iisus “Se oferă în mod real şi nu figurat – prin animale, ca în Vechiul Testament - ci ca jertfă vie şi reală lui Dumnezeu, precum s-a amintit, fiind şi preot-jertfitor şi jertfă”.

Caracterul unic al arhieriei, disponibilitatea stării de jertfă lui Iisus Hristos pentru noi, eficienţa Jertfei şi desăvârşirea ei, precum şi efectul durabil şi permanent al acesteia arătat în viaţa tuturor creştinilor descoperă realitatea că slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos se continuă în cer şi pe pământ fiind totodată temeiul mântuirii oamenilor, izvorul preoţiei văzute, al spiritualizării noastre şi al unităţii Bisericii Domnului Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel după ce învaţă superioritatea lui Iisus Hristos în toate domeniile faţă de toţi, arată că veşnicia era una din nedeplinătăţile arhiereului Vechiului Testament pentru că acesta era muritor. “Acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască”(Evrei 7,23). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat e “Preot în veac” (Evr. 5,6;7,17,21) având o “preoţie netrecătoare”(7,24) şi în această calitate “poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei”(Evr.7,25). Dumnezeu este neschimbabil şi lucrează tot timpul la mântuirea oamenilor ceea ce înseamnă că “Iisus Hristos ieri, azi şi în veci acelaşi este”(Evr.13,8), şi deci “ca Arhiereu a săvârşit o singură dată jertfa mântuitoare (“ieri”); ca Arhiereu a intrat în ceruri, înainte mergător al credincioşilor şi rămâne acolo, manifestând efectul durabil şi permanent al operei Sale (“azi”); şi tot ca Arhiereu va veni a doua oară la Parusie (“în veci”).

Continuarea slujirii de Arhiereu este legată intim de Întruparea Fiului lui Dumnezeu deoarece unirea ipostatică este valabilă pentru totdeauna. “Precum rămâne întrupat permanent, aşa rămâne şi ca Cel ce s-a jertfit şi a înviat…Dacă n-ar fi Arhiereu în veac, Hristos n-ar rămâne om în eternitate şi anume om înviat. Dar nici n-ar rămâne întrupat în veac şi înviat cu trupul, dacă n-ar fi Arhiereu în veac”.Toate actele săvârşite de Mântuitorul poartă în ele raţiuni divine pe care numai o pedagogie atât de înaltă a lui Dumnezeu le poate imprima caracterul desăvârşirii. Astfel slujirea arhierească este continuată în cer şi prin legătura intimă cu Învierea Fiului lui Dumnezeu care este o stare de permanentă iradiere a puerii Sale mântuitoare. Prin moartea Sa primită pentru toţi, Iisus Hristos a învins pentru totdeauna moartea ca pe ultimul duşman şi de aceea Învierea Lui cu efectul nemăsurat asupra firii Sale umane se extinde la toţi oamenii prin faptul că “Hristos, ca ipostas dumnezeiesc al naturii Sale umane, e în relaţie nemijlocită cu noi, că El, oferindu-ne natura Sa umană spre împărtăşire, intră El Însuşi în relaţia cea mai intima cu noi ca ipostasul fundamental al nostru”.

Epistola către Evrei arată că Biserica are şi acum pe Iisus Hristos ca Arhiereu “Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri”(8,1) şi Care “aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu”(10,12), învăţând legătura dintre Arhierie şi calitatea de Împărat a Fiului lui Dumnezeu Care, fiind prezentat în acelaşi timp ca Mielul înjunghiat vrednic să aibă puterea şi binecuvântarea în vecii vecilor (Apoc. 5, 6,8,13) dar şi ca Păstorul cel mare al oilor (Evr.13,20), pe de o parte “intervine pentru noi ca Arhiereu, dar ne împărtăşeşte şi mila şi harul Lui ca împărat. El prezintă jertfa şi rugăciunile Lui pentru noi, dar nu ca unul ce e om simplu ca noi (ca un sfânt oarecare), ci ca unul ce e totodată şi Împărat. E Împăratul tututor, care are în acelaşi timp milă de noi; o milă până la a prezenta mereu jertfa şi rugăciunea Lui Tatălui pentru noi. El nu vrea să forţeze pe Tatăl să ne dăruiască iubirea şi slava Lui, ci Îl roagă, dar Îl roagă ca Fiu de aceeaşi putere, dar totuşi cu simţirea de Fiu… Dumnezeu cel în Treime nu-Şi exercită împărăţia Lui peste noi în termeni de putere ce forţează, ci de milă, în termenii puterii milostive”.

Rezultă aşadar că Arhieria lui Iisus Hristos este începută la Întrupare iar “mijlocirea, continuată în prezent în cer pentru credincioşii care se apropie de Dumnezeu, va înceta la sfârşitul veacurilor”, această permanenţă a operei arhiereşti fiind asigurată de Tatăl Însuşi (Ps.109,5). Continuarea slujirii arhiereşti a Marelui Preot – Iisus Hristos are ca temei fundamental starea de jertfă permanentă a Lui în care suntem atraşi tocmai datorită voinţei Fiului de a ne cuprinde pe toţi în dispoziţia Lui jertfitoare pe care o are dintotdeauna însă în mod culminant prin Jertfa de pe Golgota. Această jertfă unică şi nerepetabilă îşi arată conţinutul şi eficienţa continue prin acţiunea de mijlocire a lui Iisus Hristos acum pentru noi (Evr. 7,25) şi de înfăţişare a Lui pentru noi înaintea Lui Dumnezeu Tatăl (Evr.9,25).

Cele două direcţii – către Tatăl ca predare şi către oameni ca preluare în dispoziţia Lui de jertfă – arată că Jertfa şi moartea Lui nu au fost o simplă echivalenţă juridică pentru păcatele oamenilor, anterioare sau viitoare, ci sunt acte transformatoare şi mântuitoare care au ca temei ascultarea Fiul de Tatăl şi iubirea supremă a Sa pentru oameni, tocmai de aceea Jertfa este desăvârşită căci nu este a unui om oarecare, ci a Fiului lui Dumnezeu. Jertfa lui Hristos ne sfinţeşte o dată pentru totdeauna (Evr.10,10) căci prin ea “a desăvârşit pentru veci pe cei ce se sfinţesc”(Evr.10,14). Desăvârşirea jertfei Lui se arată în permanenţa ei. “În Evrei 10,14 e folosit trecutul: “a desăvârşit”, dar şi prezentul: “pe cei ce se sfinţesc”. Hristos “a desăvârşit”, pentru că cei pe care i-a desăvârşit “se sfinţesc”, sau au în ei virtual de pea cum desăvârşirea, care înaintează prin împărtăşire continua de jertfa lui Hristos, în sfinţire…Dacă jertfa Lui n-ar rămâne permanent, ar exista ceva mai înalt decât starea de jertfă şi calitatea Lui de Arhiereu ar fi depăşită. În acest caz eficienţa permanentă a jertfei Sale ar avea un caracter juridic, ceea ce nu ne-ar putea desăvârşi continuu”.

Actualitatea Jertfei de pe Golgota nu este dată de o simplă amintire a evenimentului ci de realitatea că Iisus Hristos cel înviat “poartă veşnic semnele crucii, nu numai în trupul ci şi în spiritul Său. El ştie, El resimte, El repetă spiritual suferinţa de la Golgota, pentru fiecare om în clipa decisivă a lui, căci nu-I pare rău de ea şi nu renunţă la voinţa de a-l mântui pe fiecare”. Reactualizare Jertfei, întocmai ca o Liturghie neîncetată, se produce continuu prin faptul că Arhiereul Hristos, “stând tot timplu înaintea Tatălui pentru oameni, rememorează, reînfăţişează înaintea Lui o suferinţă pe care a suportat-o pentru ei cu eficacitatea ce i-o dă divinitatea, dar, în acelaşi timp, prin apropierea de om ce i-o dă umanitatea, face ca această reactualizare să producă în fiecare ceas în care un om sau altul se întoarce spre Dumnezeu, o topire a fondului păcătos din el, deschizându-i drum spre Tatăl. O suferinţă rememorată de cel ce a suportat-o e ca şi o suferinţă repetată”.

Iisus Hristos ca Arhiereu continuă să sufere pentru noi şi, pentru a ne mântui, vrea şi ne comunică neîntrerupt starea Sa de jertfă şi pornirea spre a ne jertfi unii altora şi toţi către Tatăl, iar această stare se împărtăşeşte în mod culminant în Sfânta Euharistie prin care “sângele Său curat de păcate ni se dă spre curăţirea sângelui nostru de păcate…un sânge în care nu se mai mişcă porniri contrare lui Dumnezeu, ci porniri spre Dumnezeu prin Duhul Lui cel Sfânt…Iar întrucât în acest sânge e viaţa dumnezeiască neaplecată spre descompunerea spre care s-a dus trupul nostru prin plăcerile inferioare, se mai spune că trupul şi sângele Domnului ni se dă şi “spre viaţa de veci”.

Arhieria continuată în cer de Mântuitorul este singurul ajutor al rugăciunilor umanităţii de aceea ea se realizează în comunitatea eclezială în care, chiar nevăzut, Hristos ni Se dăruieşte în chip văzut prin persoane văzute pe care le alege şi le sfinţeşte prin Taina Hirotoniei. De Taina Hirotoniei depinde astfel mântuirea omului deoarece “dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de persoana umană, pe care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi, prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de Hristos sau însuşi Trupul şi Sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte aceste mijloace prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau Trupul şi Sângele Său prin acele Taine”.

Pr. Dr. Marcel Stavara