Îmi este foarte greu să mă gândesc la omul care vine spre hirotonie fără a fi cercetat şi fără a se cerceta pe sine însuşi dacă preoţia este exact ceea ce îşi doreşte şi dacă se vede potrivit pentru această misiune. Descoperirea vocaţiei pentru preoţie nu este săvârşită de candidat, ci de către prietenii acestuia care văd în el un om în care se disting acele calităţi sufleteşti care îl fac vrednic de a fi „păstorul cel bun care îşi pune viaţa pentru oile sale”, cum ar fi: sinceritatea, firea blândă înclinată spre rugăciune, smerenia, seriozitatea şi iubirea de semeni, multă răbdare, devotament şi nesfârşit zel pastoral.
Există, bineînţeles, un impuls interior pentru a deveni slujitor al altarului, numai că nu acesta este cel decisiv, ci candidatul la hirotonie este cel care răspunde chemării Mântuitorului Hristos de a deveni ucenic al Lui, alegerea o va face totdeauna Însuşi Dumnezeu: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi”(Ioan 15,16). Aceasta pentru că Hristos este Preotul originar şi izvorul preoţiei, unicul Preot deplin Care a primit arhieria de la Tatăl prin actul Întrupării, fiind astfel unicul om care se poate dărui în mod deplin lui Dumnezeu-Tatăl. Nimeni nu-şi ia preoţia de la el însuşi; nici Mântuitorul nu S-a făcut preot pe Sine însuşi, ci misiunea de Arhiereu suprem care împacă omenirea cu Dumnezeu I-a dat-o Sfânta Treime, deci El Şi-a dat-o ca Dumnezeu, nu ca om. Ca om a primit-o.
Cel chemat la preoţie se face organ al lui Hristos – Arhiereul deplin Care prin Înălţare, devenind nevăzut,vrea să Se dăruiască la nesfârşit oamenilor în chip văzut şi de aceea are nevoie să Se dăruiască prin persoane văzute pe care le alege, le sfinteşte şi Se leagă ca subiect dumnezeiesc de acestea. Aici înţelegem fiinţa preoţiei în faptul că Hristos a instituit în Biserică această stare specială de transmitere şi comunicare a vieţii Sale divine prin persoane, pentru că modul desăvârşit de comunicare este cel personal. Harul şi puterea lui Hristos nu sunt realităţi magice, ci puteri ale Persoanei absolute împărtăşite numai prin persoane umane.
Sensul Preoţiei, ca Taină pe care o trăieşte candidatul, este nedespărţit de mântuirea şi starea de jertfă permanentă a lui Hristos în faţa Tatălui. El este Arhiereu în veac şi nu ne mântuieşte printr-un act istoric încheiat şi static al jertfei de pe Golgota, ci continuă jertfa Lui şi a credincioşilor. Există o teologie apuseană care neagă prezentarea în continuare a lui Hristos ca jerfă în faţa Tatălui pentru credincioşi şi nevoia acestora ca ei să aducă jertfa lor, pe care Hristos să o primească unind-o cu jerfa Sa. Pentru noi, ortodocşii, mântuirea este tocmai împroprierea stării organice de jertfă pe care Hristos o are în veci şi o transmite în veci membrilor Bisericii. Pe noi, Mântuitorul ne atrage în jertfa Sa printr-un om luat dintre noi dar care a devenit organ ales de sus, ca mijloc al unificării noastre cu El, astfel că preotul este un focar care concentrează în sine şi apoi re-transmite lui Dumnezeu voinţele, sufletele şi jertfele credincioşilor, la care se adaugă jertfa şi rugăciunea lui. Preotul obiectivizează jertfa subiectivă a credincioşilor ca un centru vizibil care unifică jertfele personale ale tuturor.
Greutatea acestei misiuni sfinte reiese din importanţa ei ca artă de a conduce pe om spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta preotul trebuie să fie totdeauna sincer, „întocmai ca aurul şi argintul, să nu sune niciodată fals”. Evanghelia se propovăduieşte mai bine datorită purtării lui decât datorită cuvântului său. Sfântul Grigorie de Nazianz dă cel mai bun sfat pentru cel care se apropie de taina preoţiei: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”.
Pr. Dr. Marcel Stavara